Prea mari ca sa falimenteze

Companiile care opereaza pe o piata libera nu intampina limite explicite in ceea ce priveste ambitia de maximizare a profitului. Exista insa o frana naturala in calea exagerarilor: riscul de a falimenta si de a pierde totul.

Aceasta frana actioneaza mai putin cand in piata o companie se afirma ca prea mare pentru a falimenta. Aceasta disfunctionalitate a pietei este periculoasa si daunatoare social. Ea s-a evidentiat in criza financiara ce a precedat si agravat criza economica pe care o traim acum.

In fata pericolului unei implozii a economiei, republicanul Bush (la sfarsitul mandatului) si democratul Obama, reprezentanti a doua scoli de gandire opuse, au ajuns la aceeasi concluzie: trebuie sa salvam urgent bancile. Nu s-au intrebat daca banca x merita mai mult decat banca y. Nu si-au pus probleme etice. Au trantit pe masa sute de miliarde de dolari si au salvat nediscriminatoriu sistemul bancar, salvand si bancile care se faceau vinovate de situatia in care ajunsesera. Erau prea mari ca sa falimenteze; prabusirea lor ar fi avut consecinte sociale insuportabile. Si in Europa, chiar daca prin modalitati diferite de la stat la stat, s-au luat masuri asemanatoare.

Prima propunere a comisiei prezidata de Paul Volcker este revizuirea "Riegle-Neal Interstate Banking Act" care fixeaza limita maxima a depozitelor bancare pe care o Banca poate sa le atraga intr-un stat al Uniunii Europene. Aceasta limita ar trebui sa fie in jur de 10% din totalul depozitelor din acel stat.

Celalalt obiectiv este ca fiecare banca sa aiba un capital propriu capabil sa acopere riscul creditelor acordate, in asa fel incat in cel mai rau caz aceasta sa piarda capitalul propriu fara sa puna in pericol banii din depozite bancare. Pentru a atinge acest obiectiv se intentioneaza sa se readopte actul Glass-Steagall care a fost adoptat dupa prabusirea din 1929 si care obliga bancile sa devina fie banci comerciale fie banci de investitii. Aceasta norma a fost anulata in 1999 de catre Bill Clinton. Efectele au fost cele prevazute de economisti: o crestere a dimensiunilor bancilor, crearea unei piete din ce in ce mai oligopolista, cresterea riscului evidentiat de raportul crescator dintre capitalurile de risc si cele proprii.

In fata deciziei lui Bill Clinton, Europa, care era constienta de pericolul acestei masuri, a raspuns amenintand sa obstructioneze activitatea bancilor americane in Europa. In cele din urma s-a ajuns la un compromis care consta in respectarea deciziei unui comitet de studiu ce trebuia sa stabileasca parametri clari care defineau riscul maxim pe care o banca poate sa si-l asume in functie de patrimoniul sau. Rezultatele acestui comitet sunt cunoscute ca Basel I si Basel II, rezultate teoretice foarte interesante, dar care, pana acum, au avut rezultate practic insignifiante.

Exista, printre altele, si propunerea de a taxa bancile care au asset-uri cu valori de peste 50 de miliarde de dolari cu o taxa egala cu 0,15% din expunerile lor financiare.  In acest mod, Obama isi propune sa recupereze 100 de miliarde in zece ani si sa penalizeze investitiile din ce in ce mai riscante ale marilor banci.